Pentru competiţie
corectă in telcomunicaţii
Telefonia mobilă a fost lansată la începutul anilor
90’, la câţiva ani după primele mişcări de liberalizare a telefoniei fixe din
SUA şi Anglia, dar înainte de liberalizarea din Europa. Nu s-a considerat
necesară reglementarea acestei noi pieţe fiind socotită competitivă, având mai
mulţi competitori. Aceasta a făcut ca tarifele să fie stabilite de către operatori,
care speculând marele avantaj al telefoniei mobile, mobilitatea, au impus tarife
mari, atât în interiorul reţelei, dar mai ales în afara ei.
Tarifele
de terminare în reţelele mobile au fost mult
prea mari de la început şi deabia în ultimii ani au intrat în vizorul Comisiei
Europene printro schemă de reducere în timp. În 2004 atrăgeam atenţia [1] că
tarifele de terminare în reţelele mobile ar trebui să fie mai mici decât cele în
reţelele fixe şi că telefonia fixă, o afacere în stagnare, subvenţiona
telefonia mobilă prin aceste tarife mari.
Autoritatea de reglementare, ANCOM, ar trebui sa
intervină accelerând punerea pe costuri a tarifelor de terminare în reţelele
mobile aşa cum fac ţările UE. De exemplu, conform Scoreboard 2013, tariful de terminare în Franţa este de c€0,84/minut,
faţă de c€3,07/minut în România, deşi PIBul/locuitor sau puterea de cumpărare
la noi este mult mai mică decât în Franţa. Cu c€3,07/minut, România se situează
peste media UE25 de c€2,33/minut. Paradoxal este că tarifele de terminare în
reţelele mobile sunt de câteva ori mai mari decât cele în reţelele fixe (c€0,58-c€0,73/minut),
în loc să fie mai mici, costurile (operaţionale şi investiţionale) fiind mai
mari la reţelele fixe comparativ cu cele mobile [2]. Astfel, c€0,5/minut ar putea
fi tariful de terminare în reţelele mobile din România anului 2013.
Numarul mare de SIMuri tradus printro penetrare mare,
peste 100% cum este în Romania şi în alte ţări, nu ar trebui să fie un motiv de
mândrie naţională, ci dimpotriva ar trebui socotit un eşec al pieţei de vreme
ce românii plătesc mai mult pentru telefonia mobilă având două sau chiar trei
telefoane mobile conectate în reţele diferite pentru a evita marea taxă vamală
dintre reţele numită tarif de terminare în reţelele mobile. Nu acelaşi lucru se
întâmplă în telefonia fixă unde tarifele rezonabile de terminare nu îi fac pe
români să aibă mai multe telefoane fixe, deşi sunt mai multe reţele de
telefonie fixă. Situaţia aduce aminte de SUA de la inceptului anilor '80,
inainte de liberalizare, cand americanii plateau US$1 miliard/an mai mult din
cauza tarifelor prea mari ale monopolistului AT&T şi care se regăseau în
produsele şi serviciile de la acea vreme.
Conform ANCOM, la finele anului 2012 erau 22,8
milioane SIMuri active la o populaţie de 19 milioane, astfel că s-ar putea
presupune că circa 15% dintre acestea sunt pentru evitarea acestei suprataxe. Ar
putea rezulta că, din cauza acestor tarife mari, româniii plătesc cu circa 10%,
sau €200-250 milioane pe an mai mult decît ar trebui.
Tarifele de terminare mari corelate cu tarife
foarte mari spre alte reţele, în anumite condiţii, au făcut ”captivi” clienţii de
telefonie mobilă, rezutând o anomalie: circa 85% din trafic se termină in reţeaua
mobilă care l-a generat. România are patru reţele naţionale de telefonie mobilă
din care numai 15% din trafic iese afară!
O altă problemă este codarea telefoanelor mobile. Cu excepţia unui operator, restul
operatorilor de telefonie mobilă oferă telefoane codate în reţeaua proprie
astfel că nu pot fi folosite în alte reţele dacă nu sunt decodate. De ce
telefonul mobil pe care-l cumperi cu plata în rate în cadrul unui abonament pe
x ani este codat? O casă pe care o cumperi cu plata în rate nu este “codată” -
o poţi folosi cum doreşti: poţi locui in ea, o poţi închiria sau vinde. Pe când
la un telefon mobil cumpărat in rate (cu contract care prevede obligaţii) nu ai
deplinătatea uzufructului: eşti obligat sa-l foloseşti numai intro reţea, deşi
este al tău. Revin la telefonia fixă: aici niciun operator care oferă telefoane nu le
codează. De ce operatorii mobili trebuie să cheltuiască în plus pentru a coda
telefonul şi a limita astfel folosirea unui produs pe care consumatorul îl
plateşte integral pe durata contractului?
Pachetul de reglementări telecom din dec. 2009, printre
altele, limita durata contractelor
pe care le oferă operatorii de telecomunicaţii la 24 luni, dar prevede şi
faptul că aceştia trebuie să ofere consumatorilor şi contracte cu o durată maximă de 12 luni. La noi sunt operatori care nu oferă
contracte cu durata de un an. De exemplu, RomTelecom are în ofertă
numai durate contractuale de doi ani.
Să amintim şi de lipsa comparatorului de tarife, promis de ANCOM, care ar permite
românului să compare uşor tarifele de pe întreaga piaţă pentru a lua o decizie
în deplină cunoştiinţă de cauză.
Cele de mai sus influenţează puternic mobilitatea
şi capacitatea de alegere şi decizie a consumatorului, care se vede limitat de
multe ori în alegerea pe care trebuie să o facă şi care plăteşte mai mult decât
ar trebui.
Ar mai fi o întrebare: de ce tarifele sunt denominate in
Euro, când moneda naţională este leul, contabilitatea în România se ţine in
lei, iar românii, consumatori ai serviciilor de telecomunicaţii, sunt plătiţi
in lei? Roşiile, merele, chiar şi cele importate, au preţuri în lei. De ce marii
operatori denominează tarifele în Euro făcând imprevizibile uneori cheltuielile
cu telecomunicaţiile mai ales în perioade de turbulenţă a pieţelor
valutare?
ANCOM şi Consiliul Concurenţei ar trebui să analizeze
cu atenţie modul în care este afectată concurenţa în telecomunicaţii şi mai ales
utilizatorul final, de către aceste anomalii care încă mai persistă pe piaţa
noastră.
1. Dr. Nicolae Oacă - Telecomunicaţiile româneşti şi integrarea europeană.
Publicat de către Societatea Academică din România în PWR nr. 5/2004
2. Dr. Nicolae Oacă - Interconectarea cu reţelele mobile, problema
telecomunicaţiilor din România,
publicat în Market Watch,
iunie 2008
Dr. Nicolae Oacă (Nicolae.Oaca@yahoo.com)